Biografie
Ieromonahul Ghelasie de la Frăsinei – botezat Gheorghe Teodor (Popescu) – (18 martie 1944, †2 iulie 2003) s-a născut în satul Şerbăneşti (comuna Sălătrucel, Vâlcea), în apropierea schitului Berislăveşti, ctitorie boierească de sec. XVIII, şi a vetrelor monahale şi pustniceşti de la Turnu, Cozia şi Stănişoara, nu departe de ctitoria Sf. Calinic, Mănăstirea Frăsinei, în obştea căreia a intrat (1973) şi unde a vieţuit timp de treizeci de ani.
Despre Mănăstirea Frăsinei părintele Ghelasie avea să scrie că e un „Mic Munte Athos-Carpatin”. Iar această adăugire „carpatină” nu era o asociere întâmplătoare pentru isihastul, iscusit în „deosebirea duhurilor”, care sesiza că de la Sf. Calinic de la Cernica, în care recunoştea un „duh” carpatin, se poate vorbi şi de un caracter carpatin-athonit, nu doar de unul athonit-carpatin. Trebuie amintit că aceste distincţii erau văzute de duhovnicul de la Frăsinei ca fiind de mare importanţă pentru înţelegerea spiritualităţii monahale de la noi, pentru că, spunea isihastul, „acest specific carpatin este caracterul nostru, pe care de nu-l luăm în seamă intrăm adesea în contradicţie cu noi înşine”.
Părintele Ghelasie descindea dintr-o familie în care stră-moşii săi, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă, se regăsesc, de câteva generaţii, ca slujitori ai altarului. Tatăl său, preotul Gheorghe, absolvise, în perioada interbelică, Facultatea de Teologie din Bucureşti − bunicul său, Iancu, care a luptat în primul război mondial, a fost învăţător, stră-bunicul şi stră-străbunicul au fost preoţi în acelaşi sat Şerbăneşti −, iar mama sa, Marcela, al cărei frate, Aurel, a fost preot, era fiică a preotului Iosif Bălteanu, pe care-l regăsim în pisania unei biserici, astăzi un monument istoric a cărui salvare se pare că i se datorează:
„Această Sfântă şi Dumnezăiască biserică ce se prăznueşte cu hramul Cuvioasa Paraschiva din satul Dămţeni, fiind aprobată spre dărâmare, a fost scoasă din ruină de către preotul Iosif Bălteanu paroh, cu toţi fiii săi duhovniceşti din Turceşti, judeţul Vâlcea spre veşnica pomenire, între anii 1913-1922. 30 august 1922”.
Ar fi de consemnat şi că, pe linia paternă a strămoşilor, numele de familie a fost iniţial Şerbeanu şi nu Popescu. Preotul Gheorghe, tatăl părintelui Ghelasie, student fiind, în perioada interbelică, încă purta, conform mărturiei fiului Ştefan, care a văzut scris în carnetul său de student teolog, numele de Şerbeanu. Schimbarea numelui de Şerbeanu în Popescu se pare că survine în condiţiile istorice vitrege ale deceniilor cinci sau şase ale secolului trecut, fără a se şti astăzi detalii ce privesc circumstanţele concrete în care această schimbare s-a petrecut.
Sigur este că, la un moment dat, iermonahul Ghelasie avea să renunţe la numele Popescu, ajungând să figureze, chiar şi în sensul civil înscris în buletinul de identitate, doar sub numele Ghelasie Gheorghe, numele sub care semnează, de altfel, scrierile ce se tipăresc începând cu anii ’90. Se poate crede că, cel atât de preocupat de paternitate şi filiaţie, de identitate şi asemănare, de chipul unirii cerului cu pământul, nu întâmplător a reţinut aceste două nume, unul al filiaţiei cereşti, Ghelasie, şi, altul, Gheorghe, al filiaţiei pământeşti, fiindcă, ne amintim, Gheorghe era (pre)numele tatălui său.
Urmând şcoala primară în satul natal şi apoi liceul în Rm. Vâlcea, tânărul Gheorghe Teodor, sau Doru, cum îi spuneau apropiaţii, având gândul de a urma Facultatea de Medicină din Cluj frecventează între 1962-1964 cursurile unei şcoli tehnico-sanitare din acelaşi oraş. Datorită mediei bune de absolvire primeşte un post în Cluj. Însă, conform propriei mărturii, la rugămintea unei colege, care primise repartiţie în Abrud, dar care, căsătorindu-se, dorea să rămână în Cluj, îi cedează postul din Cluj pentru a merge la Abrud.
Acest act binevoitor îl amintea peste ani ca pe un gest semnificativ, deschizător de cale, care avea să-i călăuzească paşii către întâlnirea cu avva-pustnicul Arsenie (Praja), cunoscut ca “pustnicul de pe Cheile Râmeţului”, înmormântat, în 1973, la mănăstirea Crasna (Prahova), şi alături de care a vieţuit, în Munţii Râmeţului, timp de câţiva ani, începând de la vârsta de 23 de ani.
În pandant cu acest gest semnificativ, ar fi de evocat şi că, în chilia în care părintele Ghelasie avea să-şi petreacă ultimii ani de viaţă pământească, pe peretele pe care era şi o poză a pustnicului Arsenie mai era, ca pentru a fi păstrată într-o atenţie cinstitoare, în viul unui memorial al veşniciei, încă o fotografie veche, alb-negru, a unui bătrânel uscaţiv. Era fotografia unui consătean, a celui care, ca o smerită călăuză, îl adusese cu sine, la Frăsinei, pentru prima dată, încă din fragedă copilărie pe fiul preotului Gheorghe din Şerbăneşti. Avva Ghelasie îi purta acestuia o recunoştinţă care, iată, străbătea neîmpuţinată deceniile, pentru că stră-vedea în acel credincios ce se încumetase să-l ia cu sine − într-un parcurs nu cu mijloace de transport, ci pe jos, pas cu pas, pe o distanţă nu chiar mică −, pe omul lui Dumnezeu care i-a deschis calea spre a-şi împlini menirea, nu oriunde, ci în acest loc binecuvântat al Frăsineiului, în care a ajuns mai apoi să-şi trăiască plinătatea duhovnicească, și de unde şi-a împărtăşit generos roadele ei.
Înclinaţia şi preocuparea sa faţă de medicină − fireşti, dacă ne amintim de un gând al isihastului: „medicina ca origine este în ordinea esenţială a existenţei” − vor rămâne o constantă de-a lungul vieţii sale, atât prin faptul că în obştea mănăstirii era „sanitarul” priceput, ce ieşea în întâmpinarea celor în suferinţă, discret disponibil şi preocupat atent de îngrijirea dedicată a acestora, dar şi în sensul aprofundării, al lărgirii şi al precizării medicinii ca sacro-terapie, din perspectiva experienţei isihaste, şi a promovării medicinei isihaste şi a reţetelor medicinii isihaste, prin care străbate aceeaşi grijă a „deosebirii duhurilor” în prezentarea modelului terapeutic integrativ, într-o unire neamestecată: sacroterapie, psihoterapie, mobiloterapie, dietoterapie.
Călugărit şi hirotonit încă înainte de a ajunge în lavra Frăsineiului, dar, în mod interesant, pentru biografia sa spirituală, după ce se închinoviază la Frăsinei, rămâne în obşte cu statutul de simplu frate de mănăstire, aproape 20 de ani, fiind cunoscut îndeobşte ca fratele Gheorghiţă până spre începutul anilor 90 când actualul Mitropolit al Olteniei, IPS Irineu Popa, pe atunci arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului, îl reaşază în lucrarea preoţească pe cel ce era ieromonahul Ghelasie.
Este de amintit, privitor la perioada de înainte de ’89, când era cunoscut ca fratele Gheorghiţă deşi era deja ieromonahul Ghelasie, o vizită pe care a făcut-o, împreună cu ieromonahul Ioanichie de la Frăsinei, care pe atunci nu era hirotonit, la biserica din Drăgănescu, unde l-a întâlnit pe părintele Arsenie (Boca), despre care povestea că a străvăzut că unul dintre ei era preot atunci când, imediat ce i-a întâlnit, i-a întrebat: “Mă! Care dintre voi e preot?”.
Tot despre părintele Arsenie (Boca) îşi amintea că i-a spus: “Tu vei întărâta multe duhuri”. Şi, peste ani, după ce a început să-şi publice din scrierile sale, şi a simţit reacţiile pe care le-au stârnit, îl pomenea pe părintele Arsenie care nu se înşelase în prevestirea sa cu privire la “întărâtarea duhurilor”, de către cel care primise de la Dumnezeu un dar aparte, tocmai cel al “deosebirii duhurilor”.
Era conştient de aceste posibile reacţii, pe care şi le asuma, întrucât încă din prefaţa primului volum publicat (Memoriile unui isihast, februarie 1991) prevenea: “…îndrăznim să publicăm această lucrare care multora va părea ceva nou, sau o invenţie, sau, celor şi mai dogmatici, o aberaţie”, dar şi îndemna: “Cine are răbdarea să parcurgă această modestă încercare, nu va fi dezamăgit. Este un text cam greoi, mai ales la început, dar nu vă împiedicaţi, treceţi mai departe până la sfârşit şi apoi spuneţi-vă părerea. (…) Am dori să se treacă de la început peste unele contrarii, mai mult presupuse decât reale. (…) Desigur se pot găsi obiecţii la tot pasul, noi însă ne adresăm celor cu adevărat sinceri şi doritori, nu de vânătoare de greşeli, ci de deschideri în tainele realităţii”.
De fapt, părintele Ghelasie înţelegea să expună isihasmul în contextul lărgit al misticii ca deschidere către taina realităţii. Însă, după cum mistica nu mai poate fi, astăzi, o cale ascunsă, un apanaj al iniţiaţilor, ci se deschide tuturor, se “popularizează”, tot astfel, în viziunea isihastului de la Frăsinei, “isihasmul nu poate fi închis în proprii realităţi de netradus altora”.
Astfel, în aceste vremuri ale deşertării deşertăciunilor, ale revărsării uscăciunii şi ale aparentei retrageri a apelor duhului, isihastul aduce în atenţie amintirile din viitor ale unui “tradiţional testament al pustnicului Neofit”, care vorbeşte în prezent de o trezire, de o reînviere, cu tărie neclătinată, a duhului de viaţă duhovnicească, ce nu se va restrânge doar la cei retraşi în mănăstiri şi pustnicie, ci va “coborî” în lume, ce pare că trage să moară, spre a încălzi şi a aprinde dorul multor inimi către un răspuns la chemarea trăirii tainei isihaste ca deplinătate, descoperită, a vieţii celei adevărate, veşnice, nesfârşite în Hristos.
Dar această încercare de traducere şi deschidere a isihasmului către “întâlnire şi prietenie cu toţi care aspiră sincer spre divin şi puritate” nu are la duhovnicul de la Frăsinei nimic sincretic, nimic confuz. Dimpotrivă. Strădania sa, deşi e asociată cu un demers dialogal, profund şi pătrunzător, prezervă caracterul distinctiv, unic al isihasmului, şi realizează “o prezentare a sensurilor specifice isihaste, ca o învăţătură şi totodată o stabilire de termeni isihaşti, ca limbaj propriu isihast”.
De altfel, în evidenţierea limbajului specific isihast, susţine nu doar caracterul fundamental hristocentric, ecleziologic, liturgic, euharistic al isihasmului, ci şi fondul său dialogic, iconic-personalist. “Prima noţiune şi nucleul celorlalte este conceptul de Persoană-Chip de Dumnezeu şi Chip de Suflet în Creaţie, care de nu este înţeles în sens isihast, nu se va putea vorbi de o mistică specific isihastă” − este precizarea ce survine încă din primele rânduri ale întâiului volum, prin care isihastul distinge fără echivoc mistica isihastă de mistici ale fuziunii şi ale contopirii, ale anihilării şi ale identificării impersonale, ale auto-divinizării, în mare parte de sorginte extrem-orientală.
Grija sa spre “deosebirea duhurilor” o regăsim lucrătoare în acestă rafinată şi totodată dificilă strădanie de a păstra şi de a evidenţia “puritatea neamestecată” a tradiţiilor − ce inevitabil, astăzi, mai mult ca oricând, se întâlnesc nu ca să se confrunte, ci ca să se cunoască reciproc, fără falsificări şi denaturări −, pentru că avea conştiinţa că “a păstra un fapt în puritatea sa este cea mai mare garanţie că îl poţi avea”.
În acest orizont al prezervării înscria “caracterul unei spiritualităţi”, evidenţiind specificul unei tradiţii, specificul mistic carpatin, pe care a căutat să-l străvadă în unicitatea sa unitar-distinctă de cea specific sinaitică, athonită sau slavă.
Aşadar, în actualul context, al unui paradoxal reviriment mistic isihast, părintele Ghelasie a adus în atenţie mai largă, actualizând şi continuând, o tradiţie mistică isihastă de “specific carpatin” − ce s-a păstrat de-a lungul secolelor, în chip tainic, în acest spaţiu − identificată prin chipul său propriu, pe care l-a numit iconic. Atrag însă atenţia nu doar reperele ce trasează specificul acestui caracter carpatin şi puterea acestui memorial tradiţional isihast ci, mai ales, chipul personal şi anvergura acestei iconări ce descoperă taina unui chip de paternitate/filiaţie, conturat împlinitor, într-un mod cu totul aparte, prin darurile isihastului de la Frăsinei, care, şi în cadrul acestei lavre, de excepţie în monahismul românesc, poate fi recunoscut prin inconfundabilul său specific carpatin.
Prin cuviosul Ghelasie Frăsineiul îşi află însă o plinire în plus pentru că primeşte această cunună-pecete carpatină personalizată, de amprentă unică. De altfel, din întreaga icoană a vieţii moş-avvei Ghelasie străbate cu acurateţe tuşa acestui caracter carpatin; după cum se poate spune, fără exagerare, că, din scrierile sale, se poate constitui o veritabilă filocalie carpatină, ce îi descoperă, autentic şi deplin, chipul de moş-pustnic carpatin, şi îl arată drept reper tare, fundamental, de neocolit, oricând, astăzi, într-un fel sau altul, se evocă fie isihasmul în general, fie cel carpatin în particular.
Această filocalie carpatină e, într-un fel, o primă, clară şi densă arătare la faţă a tainei chipului isihast carpatin, şi în ceea ce înseamnă, coordonatele unei aşezări într-o practică specifică, cea a rugăciunii iconice; vorbim de o arătare la faţă ce încape, se reflectă, se articulează în/pe măsura tainei chipului, o arătare la faţă care se desenează prin gestul iconic ce întrupează prezenţa iconică.
Atrag de asemenea atenţia, pentru profunzimea lor mistico-teologică, volume precum Mystagogia Icoanei, Vederea prin Lumina Harică, Trăirea mistică a Liturghiei. Aşa cum nu trebuie trecut cu vederea că, în complexitatea sa, opera ghelasiană tratează la modul adânc şi fertil apologetic o largă tematică hristologică, mariologică, ecleziologică, antropologică şi cosmogonică.
Nu în ultimul rand este de văzut că din scrierile ghelasiene şi din orizontul acestui specific carpatin evidenţiat − ce, deschis, primitor, generos, profund, dialogic, păstrează memoria-darul “deosebirii duhurilor” − se arată astăzi fertile şi prolifice încercări infra/inter/multi disciplinare care deschid calea (re)pătrunderii luminii hristice în spectrul contextului cultural de început de sec. XXI, fie în drept, fie în estetică, fie în semiotică, fie în psihologie, în antropologie sau în medicină, etc.
Viaţa şi opera părintelui Ghelasie este o moştenire vie ce cheamă la asumarea personală şi comunitară a “darului deosebirii duhurilor” pe calea “dialogului în absolut” a isihasmului iconic carpatin.
Hieromonk Ghelasie of Frăsinei – Gheorghe Teodor Popescu – (18 March 1944, † 2 July 2003) was born in the village Şerbăneşti which belonged to the commune Sălătrucel in the district Vâlcea, near the hermitage Berislăveşti, an old 18th century monastery founded by a boyar. In the neighbourhood there are several monastic centres such as Turnu, Cozia and Stănişoara, which are not far away from Saint Calinic’s foundation, the monastery Frăsinei, whose community Father Ghelasie joined in 1973 and which would be his home for the rest of his life, the following thirty years.
Father Ghelasie himself used to call the monastery Frăsinei “a little Carpathian Mount Athos”. His association of terms Athos-Carpathian was by no means accidental or random, for the Hesychast who was skilled at “discerning the spirits” pointed out the fact that ever since Saint Calinic, who had had a true Carpathian character, mention should also be made of the Carpathian-Athonite character, not only the Athonite-Carpathian one.
It must be said that these distinctions were regarded by Father Ghelasie as highly important for a proper grasping of our local monastic spirituality. For as the Hesychast explained: “this Carpathian specific represents our character, and if we do not take this character into account we are prone to self-contradiction.”
Father Ghelasie descended from a family with timeless tradition of priesthood in both paternal and maternal forefathers. His father, priest Gheorghe had graduated the Faculty of Theology in Bucharest, while his grandfather, Iancu, who had fought the First World War, had been a teacher. Both his great-grandfather and his great-greatgrandfather had been priests in the same village Şerbăneşti. On the other hand, his mother Marcela was the daughter of the priest Iosif Bălteanu, whose name we can still find nowadays on the inscription of a historical monument, a church that he had restored, as it appears:
“This Holy and Godly church in Dămțeni that celebrates Saint Paraschiva as a Patron, was proposed for demolition, yet priest Iosif Bălteanu and the congregation in Turcești, county Vâlcea managed to restore it between 1913-1922. 30th August 1922.”
Attending primary school in his native village and later highschool in Râmnicu Vâlcea, young Gheorghe Teodor intended to follow Medicine in Cluj and therefore between 1962 and 1964 he attended the courses of a Technical-Sanitary School in Cluj. Due to his high average mark he was appointed a good position in Cluj. Yet, according to his own testimony, because of a colleague’s entreaties he gave up his own position and left for Abrud. That colleague had actually received the position in Abrud, but as she had married in Cluj, she asked Gheorghe Teodor to exchange positions, which he willingly did.
After many years he used to recount this well-meaning deed as a significant gesture that was meant to lead his steps toward Avva-Hermit Arsenie (Praja), also known as “the Hermit from the Keys of Râmeț,” buried at the Crasna Monastery in county Prahova. Avva Arsenie Praja had become his Spiritual Father when he was twenty- three years old and they both spent several years of reclusion in the Râmeț Mountains.
Father Ghelasie’s preoccupation with medicine was a constant concern during his life, for as the hesychast mentioned: “Medicine is originally a part of the essential order of existence “. He used to be the skilled “medical” who comforted those in pain and was delicately helpful at any time. But at the same time Father Ghelasie was preoccupied with the thorough study of medicine, approaching it as a sacred therapy from a hesychast point of view.
Last but not least, he also promoted Hesychast medicine and its recipes, both of which are presented within the same integrating model of therapy of unmingled union: sacrotherapy, psychotherapy, motion-therapy and diet-therapy.
Although the Father had already become a monk and a priest before joining the Frăsinei Monastery, he chose to remain a simple “brother” for almost twenty years. He was simply called “brother Gheorghiță” until the 1990s, when he was reinstalled in his priestly rights by the present Metropolitan of Oltenia, His Eminence Irineu Popa, the Assistant Bishop of Râmnic at the time.
Worth mentioning is Father Ghelasie’s encounter with Father Arsenie Boca before 1989, the year of the revolution. Both “brother Gheorghiță” and his colleague from Frăsinei, Father Ioanichie (who was not a priest yet) went visiting Father Arsenie Boca. The renowned Father Arsenie was painting the church in Drăgănescu at the time. When seeing them, Father Arsenie spontaneously asked them “Well, who of you is the priest, after all?” Another thing that Father Arsenie Boca told Father Ghelasie was the fact that he “would stir up many spirits” and indeed after he started publishing his writings and truly felt the reactions that they triggered, he would often mention Father Arsenie Boca who had been right in his prediction.
Being fully aware of reader’s possible contradictory reactions, the author warned his readers in the foreword of his first published volume Memories of a Hesychast (February 1991) in the following way: “we dare publish this work which to many will seem new or some kind of invention, or even an aberration to those who are more dogmatic.”
On the other hand, the author encouraged his readers: “Those who have enough patience to read through this modest attempt, will not be disappointed. The text is rather difficult, especially in the beginning, yet do not be intimidated, read on to the end and only then give your opinion. (…) We would appreciate readers to ignore from the very start some apparent contradictions, which are not as real as they seem. (…) Those who focus on detecting mistakes will surely come up with lots of objections, but we basically address all those who are honestly hunting for the mysteries of reality and not for mistakes.”
As such, the Hesychast meant and managed to translate Hesychasm as an opening toward the mystery of reality into the larger context of Orthodox mystical experience. In his opinion, the mystical experience nowadays cannot remain a hidden path, a prerogative of the initiates any more. On the contrary, it must opens up to everybody, therefore “Hesychasm cannot lock itself up in its own realities, untranslatable to the others” said the Father.
Hence, in these times of spiritual barrenness Father Ghelasie highlights the traditional testament of Hermit Neofit, who foresees a resurrection of the spiritual life not only in monasteries, but one that will also “descend” into the world where it will kindle many souls that long for living the Hesychast mystery.
One highly important aspect of Father Ghelasie’s work is the fact that there is nothing syncretic and indistinct about his attempt at translating and opening Hesychasm towards “a friendly meeting with all those who honestly aspire to Divinity and Purity.” On the contrary, although his endeavour is open and dialogical, it preserves the unique distinct character of Hesychasm, and manages “to present the basics of Hesychasm as a teaching, but also to closely define and establish Hesychastic terms.”
When rendering the specific Hesychastic language, Father Ghelasie asserts the fundamentally multi-faceted character of Hesychasm as being Christ-centered, Ecclesiastical, Liturgical and Eucharistic, but he also primarily points out Hesychasm’s Dialogical and Iconic-Personal character. “The first notion which is also nuclear to all others is the concept of the Person-Image of God. If this concept is not read in a Hesychastic perspective, then we can no longer talk about a specifically Hesychastic mystical experience.” This is what the author upholds in the very first lines of his first volume, in which he makes a clear-cut distinction of the Hesychastic mystical tradition from the mystical practices of fusion, of annihilation and impersonal identification, of self-deification, mostly all Oriental mystical systems.
We can easily find his skill of “discerning the spirits” at work in his refined and demanding endeavour at keeping and pointing out the “unaltered, unmixed purity” of traditions. The Father says that nowadays more than ever, these traditions should meet in order to know one another and not confront one another, excluding all forgery and misrepresentation. For Father Ghelasie was aware of the fact that “keeping something in its unaltered purity is the best guarantee that you will always have it.”
Within this perspective of preserving our character, Father Ghelasie managed to emphasize the uniqueness and specificity of the Carpathian Mystical Tradition, as compared to the Sinaitic, Athonite or Slavic traditions.
Therefore, in the context of the paradoxical contemporary interest in Hesychasm, Father Ghelasie has succeeded to highlight, actualize and continue a specific Carpatian Hesychast Mystical Tradition which has wondrously survived the passage of time in this region. This tradition he called Iconic Tradition.
Among the milestones of this Carpathian character that Father Ghelasie singles out, one is especially important, the Personal Image (Chip) and the scope of the Iconing that uncovers and reveals the Mystery of the Image of Paternity/Filiation. These distinctions are actually those that make Father Ghelasie unmistakably recognizable.
All of his life is a living proof of the Carpathian mystical experience and we are entitled to say that his writings constitute a real Carpathian Philokalia.
Volumes such as Mystagogy of the Icon, Seeing through the Light of Grace, The Mystical Living Experience of the Liturgy are milestones of mystical-theological depth. For in fact, Father Ghelasie’s work approaches thoroughly and apologetically a whole array of subjects whether Christological, Mariological, ecclesiastical, anthropological or cosmogonic.
As a conclusion, it is important to mention that all of Father Ghelasie’s writings, his entire legacy is indeed fertile and prolific, proving to be of crucial use in contemporary approaches, whether infra/inter or multi-disciplinary. These approaches attempt at opening the path of Christ’s Light in the cultural context of the 21st century, whether in Law, Esthetics, Semiotics, Psychology, Anthropology or Medicine, etc. Amongst these attempts we can mention those that have been already published in The Iconic Image collection.
Father Ghelasie’s life and work are a living legacy that summons and invites us all to take upon ourselves the gift of “discerning the spirits” by means of the Carpathian Iconic Hesychasm, as far as we are sincerely interested in taking part in the Mystery of the World’s Resurrection.
Le hiéromoine Ghelasie de Frasinei – Gheorghe Tudor Popescu- (18 mars 1944, †2 juillet 2003) est né dans le village Serbanesti (commune de Salatrucel, Valcea) situé près de l’ermitage de Bérislaveşti, une dépendance seigneuriale du XVIIIe siècle, non loin des enceintes monastiques de Turnu, Cozia et Stanisoara, dans les environs du monastère de Frasinei, qui fut fondé par saint Callinique. Il y est entré en 1973 et y a vécut ensuite pendant trente ans.
Père Ghelasie écrit à propos du Monastère de Frasinei, que c’était un « Petit Mont Athos des Carpates ». Et cette association du Monastère « des Carpates » au Mont Athos n’est pas du tout fortuite pour cet hésychaste exercé dans le discernement des esprits. Il faisait remarquer que depuis l’époque de saint Callinique – en qui il discernait un « esprit des Carpates », on pouvait reconnaître à ce monastère un caractère athonite propre aux Carpates et pas seulement une présence de l’Athos dans les Carpates. Il convient de mentionner que ces distinctions étaient d’une grande importance pour la compréhension de la spiritualité monastique de chez nous, selon ce qu’en pensait le Père Confesseur de Frasinei, qui affirmait, en hésychaste qu’il était, que « cette spécificité carpatique » fait partie intégrante de notre caractère et que l’ignorer nous mettrait en contradiction avec nous-mêmes ».
Père Ghélasie descendait d’une famille dont les ancêtres étaient, aussi bien du côté paternel que maternel, depuis plusieurs générations, serviteurs de l’autel. Son père, le prêtre Gheorghe, était, entre les deux guerres, diplômé de la Faculté de Théologie de Bucarest ; son grand-père, Iancu, qui est parti au front durant la première guerre mondiale, était professeur ; son arrière-grand-père et son arrière-arrière-grand-père furent, tous deux, prêtres dans le même village de Serbanesti, tandis que sa mère, Marcella, dont le frère était prêtre, était elle-même, la fille du prêtre Iosif Balteanu. Aujourd’hui le nom du prêtre Balteanu est gravé sur une stèle dans une église qu’il a apparemment contribué à sauver. L’église est aujourd’hui inscrite dans la liste des monuments historiques :
« Cette sainte et divine église du village de Damteni, placée sous le patronage de sainte Parascève, que l’on s’apprêtait à démolir, a été reconstruite par le Prêtre Iosif Balteanu, qui en était le recteur, avec tous ses fils spirituels d’éternelle mémoire, originaires de Turcesti, de Valcea, entre 1913 et 1922 ».
Il suivit les cours à l’école primaire de son village natal et ensuite au lycée de Ramnicu Valcea. Le jeune Gheorghe Tudor désirait poursuivre ses études à la Faculté de Médecine de Cluj. Entre 1962-1964, il suivit les cours dans une école de santé de la même ville de Transylvanie. Après l’obtention d’une bonne moyenne au diplôme de fin d’études, il reçoit l’attribution d’un poste à Cluj. Mais, selon son propre témoignage, à la demande d’une collègue qui avait été mutée à Abrud, mais qui souhaitait rester à Cluj après son mariage, il lui céda son poste de Cluj et se rendit ensuite à Abrud.
On rappelle cet acte de bienveillance et de générosité dans le récit de sa vie.
Il se souviendra lui-même de cet acte de bienveillance et de générosité, plusieurs années après, comme d’un geste significatif, qui lui ouvrit les chemins qui mèneront ses pas à la rencontre de l’ermite Arsenie (Praja), connu comme « l’ermite du défilé de Râmetz » et enterré en 1973 au monastère de Crasna (département de Prohova). Il vécut, pendant plusieurs années, depuis l’âge de 23 ans à ses côtés, dans les montagnes de Râmetz.
En corrélation avec ce geste significatif, nous voulons rapporter aussi un autre détail. Dans la cellule où il a vécu les dernières années de sa vie terrestre, il gardait accroché sur un mur, à côté de la photo de l’ermite Arsenie, une autre photo en noir et blanc d’un vieillard au corps fragile. C’était la photographie du villageois qui l’avait amené, dans son enfance, pour la première fois à Frasinei, lui, le fils du prêtre Gheorghe de Serbanesti. Abba Ghelasie témoignera sa reconnaissance pendant des décennies, car il voyait dans ce fidèle qui a osé le prendre avec lui pour lui faire parcourir, à ses côtés, une très grande distance à pied, l’homme de Dieu qui lui a ouvert la route pour l’accomplissement de son destin, et cela non pas en n’importe quel lieu, mais dans ce lieu béni de Frasinei où il accéda à la plénitude de sa vie spirituelle dont il offert généreusement en partage les fruits.
Lorsque l’on considère son attirance pour la médecine et son désir d’exercer ce métier – on se souvient, bien évidement, de la remarque de l’hésychaste : « à l’origine, la médecine est dans l’ordre essentiel de l’existence ». Cette disposition demeurera, une constante de sa vie, parce que, d’une part, il était connu, dans la communauté du monastère comme « l’infirmier expérimenté » qui accueillait les malades avec disponibilité et discrétion, avec le souci plein d’attention de leur administrer les soins nécessaires. D’autre part, il approfondira un domaine de l’art médical qui lui permettra de s’engager dans une voie nouvelle, celle de la médecine hésychaste, perçue comme une thérapie nourrie de l’expérience de l’hésychasme et dont la pratique requiert une même exigence de « discernement des esprits », suivant le modèle d’une thérapie intégrative, procédant par l’union sans mélange, des domaines thérapeutiques suivants : la sacro-thérapie (une thérapie qui a en vue la santé spirituelle), la psychothérapie, la mobil-thérapie et la diététique.
Il est intéresant de remarquer dans sa biographie spirituelle qu’après qu’il se soit fait moine et prêtre avant son arrivée à Frasinei, il gardera un statut de simple moine à Frasinei pendant presque 20 ans. Il restera le frère Gheorghita, jusqu’au moment où, au début des années 90, l’actuel Métropolite d’Oltenie, Monseigneur Irineu Popa, alors evêque-vicaire de Râmnicu-Vlalcea, rappelera celui qui était l’hiéromoine Ghélasie à la prêtrise.
Nous pouvons rappeler une histoire qui date des années antérieures à 1989, du temps où il était connu comme le frère Gheorghita (même s’il était déjà à cette époque l’hiéromoine Ghélasie). Il s’agit d’une visite qu’il fit en compagnie du hiéromoine Ioanichie de Frasinei, qui n’était pas encore, à l’époque, prêtre, à l’église de Draganescu et où ils firent la connaissance du Père Arsenie (Boca).
Père Arsenie Boca, qui était connu à l’époque comme une personne clairvoyante, savait que l’un des deux était prêtre. Il leur en fit la demande dès leur rencontre en ces termes : „Lequel d’entre vous est prêtre?”. Il se rappelait également que Père Arsenie (Boca) lui avait dit „Tu vas choquer beaucoup d’esprits”, et , après bien des années, lorsqu’il prit conscience des réactions suscitées par ses écrits, au début de la publication de ses livres, il évoquait le Père Arsenie qui ne s’était pas trompé dans sa prédiction concernant „l’échauffement des esprits” ; cette prédiction avait été faite par celui qui avait reçu un don spécial de Dieu, et qui était justement celui du „discernement des esprits”.
Il était conscient des réactions qu’il pouvait susciter et il les assumait, car dès le texte d’introduction du premier volume qu’il publia (Les mémoires d’un hésychaste, février 1991) il avertissait ses lecteurs en ces termes :
«(…) Nous osons publier cette œuvre que beaucoup de gens trouveront d’une audacieuse nouveauté ou comme une invention sans fondement et pour ceux qui sont plus épris des dogmes, comme une aberration », mais il tempérait les réactions de ses lecteurs en ces termes : « Celui qui aura la patience de parcourir cette œuvre, ne sera pas déçu. C’est un texte assez difficile, surtout au début, mais ne vous laissez pas rebuter par cet aspect, allez plus loin, continuer la lecture jusqu’à la fin, et ensuite seulement formez votre opinion. Nous aurions souhaité éviter, dès le début, certains propos, qui relèvent plus de la conjecture que de la réalité et susceptibles d’être sources de controverses (…). Bien évidement, de nombreux points peuvent soulever des objections, mais nous nous adressons à ceux qui sont réellement animés d’un désir sincère, et non pas à ceux qui sont des chasseurs de fautes. »
Le Père Ghélasie comprenait, effectivement, que l’hesychasme pouvait être présenté dans le contexte élargi de la mystique comme une ouverture vers le mystère de la réalité. Mais, puisque la mystique ne constitue plus aujourd’hui une voie de cheminement spirituel réservée à un petit nombre, proposée à des initiés, mais une voie qui s’offre à tous et se rend accessible au monde, de même « l’hésychasme ne peut pas rester enfermé dans un univers aux frontière étanches et qui n’offre pas d’ouverture aux autres », disait l’hésychaste de Frasinei.
Ainsi, en ces temps de vanité des vanités, de sécheresse spirituelle, d’un apparent retrait des eaux vives de l’Esprit-Saint, Père Ghelasie tourne son regard vers un « Testament de la Tradition, de nature prophétique, laissé par l’ermite Neofit » qui annonçait un éveil, une résurrection de l’esprit soutenue par une vie spirituelle intense qui ne sera pas enfermée dans les monastères ni dans les ermitages, mais s’étendra au monde qui semble à bout de souffle, pour illuminer les esprits qui feront le choix de vivre le mystère de la vie hésychaste comme la plénitude de la vraie vie, éternelle et immortelle en Christ.
Toutefois, cette tentative de traduire et d’ouvrir la tradition hésychaste en l’orientant vers « une rencontre et une union de cœur avec tous ceux qui aspirent, d’une manière sincère au divin et à la pureté », n’a rien de syncrétique ou de confus chez le père spirituel de Frasinei. Au contraire, son effort, associé à une démarche de dialogue, profond et lucide, préserve le caractère unique de l’hésychasme qui le distingue des autres voies spirituelles, en présentant la spécificité du mode de vie qui le caractérise comme une initiation et en même temps comme un affermissement du sens spirituel des termes qui constituent son propre langage».
Le langage hésychaste ne se réduit pas, par ailleurs, au caractère fondamental christocentrique, ecclésiologique, liturgique et eucharistique qui caractérise la vie hésychaste. Il a également partie liée avec la quintessence du dialogue entre l’Icône et la Personne, image du Christ. « La première notion, qui est d’ailleurs au cœur des autres notions, est le concept de la Personne – Image (ou Visage) de Dieu et le concept de l’Image de l’Ame dans la Création qui, doit être interprétée à travers la mystique hésychaste » – on repère cette idée dès le début du premier volume. L’auteur y distingue, sans aucune ambigüité, la mystique hésychaste des autres mystiques d’origine extrême-orientale de la fusion et de l’assimilation, de l’annihilation et de l’identification impersonnelle et de l’auto-divinisation.
Sa préoccupation concernant « le discernement des esprits » se retrouve concrètement dans son œuvre, épurée de toute falsification ou distorsion. Son effort a consisté à garder et à mettre en évidence « la pureté sans confusion, sans aucun mélange », « la pureté intègre » des traditions – ce qui aujourd’hui, plus que jamais, ne les met pas en opposition (les traditions), mais leur permet de se rencontrer pour se connaître sans mystification, ni altération. Dans la conscience de l’auteur, « garder une chose (un fait) dans son état de pureté est la plus grande garantie de pouvoir la posséder ».
C’est dans cette perspective de préservation que s’inscrit « le caractère d’une spiritualité », et c’est ce qui rend compte de la spécificité d’une tradition d’origine mystique « carpatique ». Il a cherché à identifier un tel aspect en mettant l’accent sur ce que cette tradition a d’unique et qui la distingue de la tradition sinaïtique, athonite et slave.
Dans le contexte actuel, caractérisé par un revirement mystique hésychaste paradoxal, le père Ghélasie a mis en avant et réactualisé une tradition mystique hésychaste ayant une « spécificité carpatique » identifiée à travers son aspect « iconique ». Cette tradition propre aux Carpates a été mystérieusement gardée à travers les siècles dans cet espace géographique. Le visage propre et l’envergure de cette représentation iconique attire notre attention, car il relève du mystère du visage d’un Père spirituel du monastère de Frasinei, reconnu dans la singularité de sa direction spirituelle et paternelle.
Par ailleurs, à travers la vie iconique d’Abba Ghelasie se revèle, de manière authentique, ce caractère spirituel propre aux Carpates.
On peut également affirmer que ce caractère du monachisme roumain propre aux Carpates, se révèle dans son accomplissement, dans la vie de piété du Père Ghelasie de Frasinei, marqué du sceau d’une personnalité hors du commun. En effet, l’image que nous avons de la vie d’Abba Ghelasie rend compte avec justesse de cet esprit propre aux Carpates.
On peut affirmer, sans exagération, que son œuvre constitue une véritable Philocalie des Carpates. Cette œuvre le révèle, aujourd’hui, comme une figure essentielle, incontournable et authentique de cet esprit carpatique dont il personnifie, d’une façon ou d’une autre, la dimension hésychaste, dans ses particularités comme dans ses généralités.
Cette Philocalie rend effectivement compte, en tout premier lieu et sans ambigüité d’une perception claire de la densité symbolique du mystère de l’image hésychaste propre aux Carpates et révèle également les caractéristiques d’une pratique spécifique, celle de la prière iconique ; nous voulons parler d’une mise en présence du mystère de l’image dans un face à face, dans une adaptation, une réflexion et une articulation qui prend en compte l’importance de ce mystère de l’image, et qui, par le biais du geste iconique fait place à une vision qui incarne la présence iconique.
Les volumes tels que La Mystagogie de l’Icone, L’entrevue à travers la lumière divine, La vie mystique de la Liturgie attirent notre attention par la profondeur de leurs aspects mystiques et théologiques. Dans sa complexité, l’œuvre du père Ghelasie aborde une thématique variée, christologique, ecclésiologique, anthropologique et cosmologique.
Les écrits du père Ghélasie témoignent de la recherche d’une orientation pluridisciplinaire qui, dans le contexte culturel du vingt et unième siècle, ouvre un chemin à l’appréhension de la lumière divine dans plusieurs domaines : celui du droit, de l’esthétique, de la sémiotique, de l’anthropologie, de la psychologie ou de la médecine. Certaines voies ouvertes par ses recherches connaissent déjà une application pratique, d’autres sont en train d’émerger sous l’égide de la réalité de l’Image (Visage) Iconique.
La vie et l’œuvre du père Ghélasie sont un héritage vivant destiné à ceux qui sont à la recherche du Christ et du mystère de la résurrection du monde. Cet héritage doit les inciter à s’engager dans la voie du « dialogue dans l’absolu », celle de l’hésychasme iconique carpatique et à assumer à titre personnel « le don du discernement des esprits ».