Volume

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată

„Am uitat de acea frumusețe rară.” Dumitru Caragiu a trăit toată viața pe drumuri. De la pendulările munte/câmpie (din Grecia și Albania) datorate vieții sale de picurar/cioban, la emigrarea în Cadrilater (1928) și apoi la refugiul din 1940 (ce l-a dus la Bacău și apoi la Ploiești) și „navetele” sale, Dumitru Caragiu a trăit tot timpul în mișcare, având de înfruntat permanent dificultățile, folosindu-și energia pentru muncă și găsirea unor soluții pentru a se adapta noilor situații. Universul în care a trăit în copilăria sa (populat cu oi, câini, picurari/ciobani, furi/haiduci, certuri, natură), acea „frumusețe rară”, l-a îndreptat natural către Dumnezeu. Cronica vieții acestui om simplu, scrisă de el însuși, este importantă pentru cei care doresc să înțeleagă destinul armânilor/aromânilor. El și-a dorit să lase moștenire această poveste nepoților săi. „Ferice de cei care au bunici!”

Alexandru Ghica

citește mai mult
Ca să visezi și să-nviezi

Ca să visezi și să-nviezi

Tot volumul acesta, „Ca să visezi și să-nviezi”, pare un efort taumaturgic, un soi de smulgere din extazul dinaintea morții și fixarea cititorului în pragul Învierii. Meditativ și ascetic deopotrivă. Îndrăznesc să spun că poezia din volumul acesta pare o mușcătură zdravănă dintr-un măr viu. Versurile mișcă și odihnesc în aceeași măsură.

Pr. Constantin Valer Necula

Ce mai face și ce nu mai face poezia lui Florin Caragiu? Dânsa nu dă cu lumea de pământ, s-o facă țăndări, ci, dimpotrivă, îmi pare că fiecare dintre cărțile sale trudește să țină lumea asta laolaltă, să nu se destrame. „ca să visezi și să-nviezi” îmi pare a fi o călăuză de cuvinte, pe care Florin Caragiu a scris-o cu rost și cu folos, ca să nu rătăcim, bezmetici, pe calea către „Împărăție”.

Lucian Vasilescu

Volumul de poezie Este, al aceluiași autor, a primit premiul Cartea anului 2018 din partea Filialei Brașov a U.S.R.

citește mai mult
Sânge curat

Sânge curat

Cântarea cântărilor și Cartea lui Iov, cumva contopite. Florin Caragiu, în încercarea-limită prin care trece, descrie în o sută cincizeci și trei de figuri poematice(număr pomenit în Evanghelia după Ioan, legat de pescuirea minunată) taman imposibilul: splendoarea pe care o experiase Daniel Turcea). Citind Sânge curat, am avut sentimentul amețitor, de fapt tonic, că și poetul și iubita sa trăiesc de pe-acum aici și în altă lume, a lor, nu alta decât cereasca Împărăție. Acesta e jurnalul lui Florin Caragiu: o definiție a splendorii. Care sună, curat, așa: „viața așa cum e ea”.

Marian Drăghici

Acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. Anumite versuri trimit, fără a cantona prea mult în zona (auto)biografică, la contextul care a generat cartea: o internare la spitalul de urgență, urmată de intrarea în programul de dializă și un șir de „scrisori” adresate femeii iubite sau poate lui Dumnezeu. Dar dezastrul personal conduce nu spre o viziune neagră și contorsionată asupra lumii, ci spre ideea că, prin probe precum aceasta, bolnavul se înalță, iar suferința i se sublimează, transformându-se în iluminare. În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput. Și poate că aceasta e definiția potrivită pentru toată opera lui.

Ioan Es. Pop

citește mai mult
Este

Este

În tot timpul lecturii poeziei lui Florin Caragiu din cel mai nou volum al său m-a însoțit un sentiment de liniște – un sentiment de siguranță în fața unei realități aspre – așa cum îl mai trăisem doar în preajma celor mai apropiați și mai scumpi oameni ai mei. În poezia sa, suferința a devenit bucurie și angoasa, speranță. O poezie cu adevărat răscolitoare.

Dumitru CRUDU

Într-o lume care nu numai că nu respiră poetic, dar pare definitiv prizonieră în Gestell, Florin Caragiu îi cere poeziei, spre deosebire de majoritatea congenilor, nu să ricaneze pe seama veacului bolnav și a lumii căzute, ci să-și redescopere virtutea contemplativă. „Se întâmplă ceva acolo unde nu se întâmplă nimic.” Iar miracolul – fulgurant, o… „litotă” epifanică – se chiar întâmplă.

Ovidiu NIMIGEAN

citește mai mult
Tărâmul ferecat

Tărâmul ferecat

Virgil Oprescu Runceanu:
S-a născut la 12 iulie 1959, în comuna Runcu, Vâlcea.
A debutat în literatură cu nuvela “Gorunul trăznit” în revista “Luceafărul (1989); debut editorial: volumul de proză “Veste-n cer” (1994), volumul de nuvele și povestiri “Fântâna cu leac” (2003), romanul “Măsura zidirii” (2012); a făcut parte din “Gruparea revistei Gândirea” – serie nouă (1996-2004); a publicat proză, cronică literară, articole-eseu în revistele: Luceafărul, Ģândirea, Renașterea, Lumina lumii, Forum V, Curtea de la Argeș, Martyria.

Tărâmul ferecat este despre un loc și un parcurs întretăiat al întâlnirii, este despre a fi și a te mișca pe Cale, este despre așezarea în cheia aflării unui răspuns la un oftat, la un dor, la o chemare, la o înveșnicită, încununată asumare. Tărâmul, nu oricare, ci acesta de care vorbim, pentru cei încredințați unicei vieți-sărbătoare, este unul înflăcărat nemistuit, înveșnicit, de permanentă, necontenită, întruchipată lucrare-iconare.
Tărâmul înfățișat aici este cu adevărat înferecată icoană cu aureola pusă hotar-poartă de nevăzută intrare. În fapt, este un între-deschis hotar de intrare-ieșire, unul permeabil străvederii credinței în transfigurată dezlegare, o regăsire în rânduială, așezare în tinda deschisă de binecuvântare.”

Neofit

citește mai mult
Chipul Iconic Vol 9

Chipul Iconic Vol 9

În această serie de volume, învelită sub Chipul Iconic, se așează descoperit crochiuri de cuvinte-chip. Sunt memorii-cuvânt ce evocă, nu fără rest, o asemănare in actu. Nu este aici un demers mimetic sau de apropiere a urmei pașilor unui parcurs portretistic, ci surprinderea acum, în contururi deschise, a recunoașterii arătate, prin reflexie a tainei prezenței unui anume chip mistic isihast.
În desenul acestor încercări/studii nesfârșite deplin se cuprinde memoria-mișcare a unor gesturi ce reiterează extensiv, actual, contextual, rodirea întru asemănare a acestui venerabil și vrednic de pomenire teolog și mistic isihast carpatin care este Ghelasie Ieromonahul.
Este un discret început de onestă și de acum mai largă înțelegere a unei mărturii isihaste complexe, adânc hristologice și profund ecleziologice.

Neofit

citește mai mult
Omul cu două inimi

Omul cu două inimi

„La Florin Caragiu vedem o fuziune unică și organică între teologia răsăriteană (canonică și „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziș și insolit) și suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană și cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca și luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibrație ale poemului, decât (și) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieții. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba și mai ales dialogând cu veacul lui.

Chris Tănăsescu

Noua carte a lui Florin Caragiu, după precedentele două volume de excepție: „Catacombe. Aici totul e viu” și „Sentic”, apărute de asemenea la „Vinea”, în anii trecuți, este, în ceea ce ne privește, o confirmare deplină a maturității unei voci poetice distincte în prim planul poeziei noastre. Poet până în vârful unghiilor, viața în iubire este adusă în aceste pagini sub semnul urgenței. Un nesfârșit „text îndrăgostit”, cu oaze de poezie de-a dreptul rarisimă este, înainte de toate, volumul de acum, care are și un titlu cu totul memorabil: „Omul cu două inimi”. Realmente avem dinainte un volum ce „povestește” memorabil despre un poet important al prezentului literar românesc.

Nicolae Tzone

citește mai mult
SENTIC

SENTIC

„Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deși a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generației sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deși nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, așa cum se cuvine.

Marin Mincu

Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (…) Poezia este densă, cu o mișcare moderată, cu ascunzișuri, cu o frumusețe care trebuie căutată.

Paul Aretzu

În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui… Și atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine și lume, altfel decât privind-o cu înțelegere, altfel decât reînvățând semnificația lucrurilor simple?

Șerban Axinte

Ce acrobat poetic! Mereu în formă maximă!… Strategia: modernizarea continuă a formei și rafinarea aceluiași conținut. Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum și poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creștin orfic, artist până-n dinți, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular și un călugăr cenaclist. Paradoxal și prin asta foarte viu.

Felix Nicolau

Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte, Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privință, în competiție onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedește a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac.
Nicolae Tzone

citește mai mult
Chipul Euharistic… al Întâlnirii

Chipul Euharistic… al Întâlnirii

Chipul euharistic … al întâlnirii este o chemare la atenție și prezență, la implicare și participare într-o regăsită, înveșnicită inter-personală cuminecare. Nu este vizată, desigur, o oarecare întâlnire, ci aceea pe Cale, întâlnire chiar cu însăși Calea, descoperită, adeverită de Naștere, de Întrupare. O întâlnire paradigmatic centrată, așadar, deplin așezată în acest chip de a fi al icoanei-persoanei ca, deopotrivă, taină și descoperire, integral oferită, cuminecată.

Neofit

citește mai mult

Parintele Ghelasie

Dialoguri

Revista Sinapsa

  • 2008
  • 2009
  • 2010
  • 2011
  • 2012