Volume

despre isihasm și mistici metafizice – convorbiri

despre isihasm și mistici metafizice – convorbiri

Convorbiri (I) ‒ este rodul unor întâlniri care nu și-au ascuns intenția de a evidenția isihasmul, preponderent structura viziunii mistice isihaste, în raport de perspective mistice metafizice, în special față de schema metafizică a Posibilității universale, de expresie ezoterică guenoniană, care este o referință recurentă în volum. Situarea asumată a isihasmului în spațiul mistic metafizic implică nedisimulat o mișcare apologetică, configurată într-o paradoxală încercare de identificare dinamică a sa într-o formă de iconare in actu. Altfel, viziunea isihastă ce se articulează poliform, în diverse unghiuri deschise de planuri contextuale, prin incizii ideatice, tematice, este la vedere una tributară moștenirii isihaste, actualizată iscusit, mistagogic, de Avva Ghelasie, isihastul de la Frăsinei. Textul exprimă de altfel și o discretă reverență față de acest legendar, mirabil iconar mistic din Carpați.

citește mai mult
CHIP/MASCĂ-IDOL

CHIP/MASCĂ-IDOL

Nașterea-Întruparea Cuvântului ne dezvăluie Chipul Fiului lui Dumnezeu și ca Fiu al Omului, ne descoperă Icoana Tatălui în modelul-asemănarea Fiului, ne arată filialitatea și paternitatea tainei vieții depline, originare, în pecetluirea-renașterea baptismală a omului în chip iconic, ne deschide calea întâlnirii-unirii omului cu Dumnezeu în trăirea euharistică a îndumnezeirii-înveșnicirii noastre ca icoane-persoane.

citește mai mult
Viaţa mea zbuciumată şi adevărată

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată

„Am uitat de acea frumusețe rară.” Dumitru Caragiu a trăit toată viața pe drumuri. De la pendulările munte/câmpie (din Grecia și Albania) datorate vieții sale de picurar/cioban, la emigrarea în Cadrilater (1928) și apoi la refugiul din 1940 (ce l-a dus la Bacău și apoi la Ploiești) și „navetele” sale, Dumitru Caragiu a trăit tot timpul în mișcare, având de înfruntat permanent dificultățile, folosindu-și energia pentru muncă și găsirea unor soluții pentru a se adapta noilor situații. Universul în care a trăit în copilăria sa (populat cu oi, câini, picurari/ciobani, furi/haiduci, certuri, natură), acea „frumusețe rară”, l-a îndreptat natural către Dumnezeu. Cronica vieții acestui om simplu, scrisă de el însuși, este importantă pentru cei care doresc să înțeleagă destinul armânilor/aromânilor. El și-a dorit să lase moștenire această poveste nepoților săi. „Ferice de cei care au bunici!”

Alexandru Ghica

citește mai mult
Ca să visezi și să-nviezi

Ca să visezi și să-nviezi

Tot volumul acesta, „Ca să visezi și să-nviezi”, pare un efort taumaturgic, un soi de smulgere din extazul dinaintea morții și fixarea cititorului în pragul Învierii. Meditativ și ascetic deopotrivă. Îndrăznesc să spun că poezia din volumul acesta pare o mușcătură zdravănă dintr-un măr viu. Versurile mișcă și odihnesc în aceeași măsură.

Pr. Constantin Valer Necula

Ce mai face și ce nu mai face poezia lui Florin Caragiu? Dânsa nu dă cu lumea de pământ, s-o facă țăndări, ci, dimpotrivă, îmi pare că fiecare dintre cărțile sale trudește să țină lumea asta laolaltă, să nu se destrame. „ca să visezi și să-nviezi” îmi pare a fi o călăuză de cuvinte, pe care Florin Caragiu a scris-o cu rost și cu folos, ca să nu rătăcim, bezmetici, pe calea către „Împărăție”.

Lucian Vasilescu

Volumul de poezie Este, al aceluiași autor, a primit premiul Cartea anului 2018 din partea Filialei Brașov a U.S.R.

citește mai mult
Sânge curat

Sânge curat

Cântarea cântărilor și Cartea lui Iov, cumva contopite. Florin Caragiu, în încercarea-limită prin care trece, descrie în o sută cincizeci și trei de figuri poematice(număr pomenit în Evanghelia după Ioan, legat de pescuirea minunată) taman imposibilul: splendoarea pe care o experiase Daniel Turcea). Citind Sânge curat, am avut sentimentul amețitor, de fapt tonic, că și poetul și iubita sa trăiesc de pe-acum aici și în altă lume, a lor, nu alta decât cereasca Împărăție. Acesta e jurnalul lui Florin Caragiu: o definiție a splendorii. Care sună, curat, așa: „viața așa cum e ea”.

Marian Drăghici

Acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. Anumite versuri trimit, fără a cantona prea mult în zona (auto)biografică, la contextul care a generat cartea: o internare la spitalul de urgență, urmată de intrarea în programul de dializă și un șir de „scrisori” adresate femeii iubite sau poate lui Dumnezeu. Dar dezastrul personal conduce nu spre o viziune neagră și contorsionată asupra lumii, ci spre ideea că, prin probe precum aceasta, bolnavul se înalță, iar suferința i se sublimează, transformându-se în iluminare. În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput. Și poate că aceasta e definiția potrivită pentru toată opera lui.

Ioan Es. Pop

citește mai mult