Volume

Cântarea cântărilor și Cartea lui Iov, cumva contopite. Florin Caragiu, în încercarea-limită prin care trece, descrie în o sută cincizeci și trei de figuri poematice(număr pomenit în Evanghelia după Ioan, legat de pescuirea minunată) taman imposibilul: splendoarea pe care o experiase Daniel Turcea). Citind Sânge curat, am avut sentimentul amețitor, de fapt tonic, că și poetul și iubita sa trăiesc de pe-acum aici și în altă lume, a lor, nu alta decât cereasca Împărăție. Acesta e jurnalul lui Florin Caragiu: o definiție a splendorii. Care sună, curat, așa: „viața așa cum e ea”.

Marian Drăghici

Acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. Anumite versuri trimit, fără a cantona prea mult în zona (auto)biografică, la contextul care a generat cartea: o internare la spitalul de urgență, urmată de intrarea în programul de dializă și un șir de „scrisori” adresate femeii iubite sau poate lui Dumnezeu. Dar dezastrul personal conduce nu spre o viziune neagră și contorsionată asupra lumii, ci spre ideea că, prin probe precum aceasta, bolnavul se înalță, iar suferința i se sublimează, transformându-se în iluminare. În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput. Și poate că aceasta e definiția potrivită pentru toată opera lui.

Ioan Es. Pop

În tot timpul lecturii poeziei lui Florin Caragiu din cel mai nou volum al său m-a însoțit un sentiment de liniște – un sentiment de siguranță în fața unei realități aspre – așa cum îl mai trăisem doar în preajma celor mai apropiați și mai scumpi oameni ai mei. În poezia sa, suferința a devenit bucurie și angoasa, speranță. O poezie cu adevărat răscolitoare.

Dumitru CRUDU

Într-o lume care nu numai că nu respiră poetic, dar pare definitiv prizonieră în Gestell, Florin Caragiu îi cere poeziei, spre deosebire de majoritatea congenilor, nu să ricaneze pe seama veacului bolnav și a lumii căzute, ci să-și redescopere virtutea contemplativă. „Se întâmplă ceva acolo unde nu se întâmplă nimic.” Iar miracolul – fulgurant, o… „litotă” epifanică – se chiar întâmplă.

Ovidiu NIMIGEAN

„La Florin Caragiu vedem o fuziune unică și organică între teologia răsăriteană (canonică și „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziș și insolit) și suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană și cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca și luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibrație ale poemului, decât (și) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieții. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba și mai ales dialogând cu veacul lui.

Chris Tănăsescu

Noua carte a lui Florin Caragiu, după precedentele două volume de excepție: „Catacombe. Aici totul e viu” și „Sentic”, apărute de asemenea la „Vinea”, în anii trecuți, este, în ceea ce ne privește, o confirmare deplină a maturității unei voci poetice distincte în prim planul poeziei noastre. Poet până în vârful unghiilor, viața în iubire este adusă în aceste pagini sub semnul urgenței. Un nesfârșit „text îndrăgostit”, cu oaze de poezie de-a dreptul rarisimă este, înainte de toate, volumul de acum, care are și un titlu cu totul memorabil: „Omul cu două inimi”. Realmente avem dinainte un volum ce „povestește” memorabil despre un poet important al prezentului literar românesc.

Nicolae Tzone

„Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deși a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generației sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deși nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, așa cum se cuvine.

Marin Mincu

Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (…) Poezia este densă, cu o mișcare moderată, cu ascunzișuri, cu o frumusețe care trebuie căutată.

Paul Aretzu

În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui… Și atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine și lume, altfel decât privind-o cu înțelegere, altfel decât reînvățând semnificația lucrurilor simple?

Șerban Axinte

Ce acrobat poetic! Mereu în formă maximă!… Strategia: modernizarea continuă a formei și rafinarea aceluiași conținut. Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum și poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creștin orfic, artist până-n dinți, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular și un călugăr cenaclist. Paradoxal și prin asta foarte viu.

Felix Nicolau

Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte, Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privință, în competiție onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedește a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac.
Nicolae Tzone