Volume

„La Florin Caragiu vedem o fuziune unică și organică între teologia răsăriteană (canonică și „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziș și insolit) și suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană și cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca și luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibrație ale poemului, decât (și) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieții. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba și mai ales dialogând cu veacul lui.

Chris Tănăsescu

Noua carte a lui Florin Caragiu, după precedentele două volume de excepție: „Catacombe. Aici totul e viu” și „Sentic”, apărute de asemenea la „Vinea”, în anii trecuți, este, în ceea ce ne privește, o confirmare deplină a maturității unei voci poetice distincte în prim planul poeziei noastre. Poet până în vârful unghiilor, viața în iubire este adusă în aceste pagini sub semnul urgenței. Un nesfârșit „text îndrăgostit”, cu oaze de poezie de-a dreptul rarisimă este, înainte de toate, volumul de acum, care are și un titlu cu totul memorabil: „Omul cu două inimi”. Realmente avem dinainte un volum ce „povestește” memorabil despre un poet important al prezentului literar românesc.

Nicolae Tzone

„Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deși a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generației sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deși nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, așa cum se cuvine.

Marin Mincu

Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (…) Poezia este densă, cu o mișcare moderată, cu ascunzișuri, cu o frumusețe care trebuie căutată.

Paul Aretzu

În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui… Și atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine și lume, altfel decât privind-o cu înțelegere, altfel decât reînvățând semnificația lucrurilor simple?

Șerban Axinte

Ce acrobat poetic! Mereu în formă maximă!… Strategia: modernizarea continuă a formei și rafinarea aceluiași conținut. Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum și poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creștin orfic, artist până-n dinți, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular și un călugăr cenaclist. Paradoxal și prin asta foarte viu.

Felix Nicolau

Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte, Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privință, în competiție onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedește a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac.
Nicolae Tzone

În această serie de volume, învelită sub Chipul Iconic, se așează descoperit crochiuri de cuvinte-chip. Sunt memorii-cuvânt ce evocă, nu fără rest, o asemănare in actu. Nu este aici un demers mimetic sau de apropiere a urmei pașilor unui parcurs portretistic, ci surprinderea acum, în contururi deschise, a recunoașterii arătate, prin reflexie a tainei prezenței unui anume chip mistic isihast.
În desenul acestor încercări/studii nesfârșite deplin se cuprinde memoria-mișcare a unor gesturi ce reiterează extensiv, actual, contextual, rodirea întru asemănare a acestui venerabil și vrednic de pomenire teolog și mistic isihast carpatin care este Ghelasie Ieromonahul.
Este un discret început de onestă și de acum mai largă înțelegere a unei mărturii isihaste complexe, adânc hristologice și profund ecleziologice.

Neofit

Nașterea Cuvântului renaște în noi astăzi, din nou, chipul dăruirii autentice, reale, integrale, după icoana veșnicei filiații, întru asemănarea dăruirii paterne. Întruparea Cuvântului a deschis și deschide, nu doar un sens al profunzimii comunicării, cu adevărat plinitor, ci l-a și descoperit și descoperă permanent prin așezarea prezentă în chipul adânc al actului originar al dăruirii-cuvântării de sine, exprimat, întruchipat, întrupat, de/prin persoana-gest.

Neofit

În volumul de față sunt cuprinse o serie de Acatiste alcătuite de părintele Ghelasie Gheorghe și părintele Valerian Pâslaru, precum și Micul Pateric al Sfintei Mânăstiri Frăsinei, al părintelui Ghelasie. Acatistul și Patericul, ca forme de expresie literară a tainei creștine, vizează trezvia, pe care o atrag prin rugăciuni scurte, însoțite de evanghelicul Bucură-te!, lăsat nouă de Hristos după Învierea Sa din morți, precum și prin cuvinte ale părinților îmbunătățiți, care concentrează o experiență de viață și au puterea duhovnicească de străpungerea a inimii. Poezie în stare pură, versurile Acatistelor închipuie o scară a lui Iacob pe care se suie și se coboară îngerii, sau pe care Dumnezeu se coboară la om, ca să-l înalțe la Sine. La rândul său, Patericul apare ca icoana de inimă a vieții monahale, în miezul căreia pulsează taina paternității și filiației duhovnicești.

Florin Caragiu